“N-am auzit niciodată de ea. A trebuit să o căutăm pe Wikipedia” a spus purtătorul de cuvânt al magazinelor Woolworth din Marea Britanie, când au fost forţaţi să retragă de pe piaţă un pat pentru copii ce purta numele “Lolita”.
Probabil că cineva în lume citea ştirea pe un MacBook Air cu Trackpad Gestures sau cu alte tehnologii ce l-ar face pe Jean-Luc Picard să-şi facă franjuri egării de pe el de ciudă, toate astea în timp ce primeam în feed reader ştiri despre testarea cu (ceva) succes a unui vaccin împotriva cancerului.
Deşi media mondială a IQ-ului este în scădere pare că evoluăm din ce în ce mai mult din punct de vedere tehnologic şi nu doar. Media globală a IQ-ului a scăzut de la 91,64 la 89,20 în 50 de ani. (În 1950 la o populaţie de 2,55x109 media IQ-ului era de 91,64. În 1975 la o populaţie de 4,08 x109 media IQ-ului era de 90,80. În 2000 populaţia ajunsese la 6,07 x109 şi media IQ-ului la 89,20.) În ritmul ăsta ai zice că maine-poimaine o să inventăm roata, dar totuşi iată-ne din ce în ce mai capabili. Doar compară tehnologia de la o maşină din anii 50 cu cea de la o maşină din anii 2000 sau cantitatea de informaţie de atunci cu cea existentă astăzi.
Şi uite aşa ajungem la un alt argument ce pare cu două tăişuri.
Avem din ce în ce mai multă informaţie. Cică se publică 3000 de cărţi noi în fiecare zi şi se estimează că editiile dintr-o săptămână ale New York Times conţin mai multă informaţie decât ar fi avut şansa să întâlnească o persoană din secolul 18 în întreaga sa viaţă. Cum aş putea eu să cred că suntem mai proşti? Ei bine, avem mai multă informaţie sub care să îngropăm ce e important, ce contează. avem mai multă informaţie cu care să ne inecam. Poate că oamenii citesc mai mult, dar degeaba dacă se citesc din ce în ce mai mult Paulo Coelho, Dan Brown, Libertatea şi gsp.ro. Chiar dacă e discutabilă cantitatea de informaţie de calitate versus informaţie de proastă calitate, ceva este clar: fragmentarea informaţiei.
Ceea ce ne provoacă să facem două lucruri: să externalizăm memoria (“transactive memory”) şi să ne specializăm.
Termenul de “transactive memory” reprezintă o teorie bazată pe ideea că indivizii pot fi memorii externe pentru alţi indivizi. De exemplu, tu nu ştii cum să repari un calculator şi nu vrei să-ti încarci memoria cu asta. Însă ştii foarte bine unde poţi găsi această informaţie, ştii cine e memoria ta externă pentru asta. Ştii cine se pricepe la calculatoare, cine e specialistul. Un exemplu despre această teorie şi care o ducea puţin mai departe decât relaţia între indivizi, se referea la numerele de telefon. Noi nu ştim toate numerele de telefon. Nu vrem să le memorăm. Însă ştim că le avem stocate în agenda telefonului. Deşi poate că sună puţin SF, aici deja memoria noastră externă e reprezentată de tehnologie.
Ne e mai comod să ştim că putem apela la cineva pentru o informaţie, fie că e vorba de o persoană specializată, sau de tehnologie: Wikipedia, Google (2,7 miliarde de căutări pe Google în fiecare lună), del.icio.us sau un device GPS - renunţând să ne mai bazăm pe inteligenţă sau simţuri pentru a ne descurca în spaţiu (În 2006 vânzările globale de deviceuri GPS au trecut de 20 de miliarde de dolari.) şi aşa mai departe.
Astfel renunţăm din ce în ce mai mult la tot ceea ce însemna informaţie de context (generală) pentru că tot ce avem nevoie să ştim este de unde o putem procura.
De asemenea, sub presiunea cantităţii mari de informaţie şi renunţând la informaţiile generale devenim specialişti pe nise din ce în ce mai mici. Forţându-ne să ne specializam din ce în ce mai mult creăm astfel informaţie din ce în ce mai fragmentată inscriindu-ne astfel într-un cerc vicios către prostire. (Conform fostului secretar al educaţiei din SUA, cele mai căutate 10 joburi din 2010 nici nu vor fi existat în 2004.)
Specializarea ne scade capacitatea de a face legături sau salturi logice, de a empatiza, de a vedea the big picture, de a amesteca diverse concepte din “lumi” diferite, de a înţelege sau detecta inter-conexiunile reducându-ne la nişte mici piese într-un sistem uriaş.
Şi atunci, dacă suntem din ce în ce mai proşti, cum se explică, până la urmă, faptul că suntem din ce în ce mai “evoluaţi”?
Principala greşeală este că noi confundăm evoluţia cu inteligenţa. Sau cel puţin credem prea mult în relaţia directă dintre acestea când de fapt noi avem clădiri din ce în ce mai înalte dar suntem din ce în ce “mai puţin mobilati la ultimele etaje”.
De-a lungul istoriei nu am adunat mereu sau nu am dezvoltat mereu informaţie nouă ci am adăugat deasupra celei deja existente. Noi stăm de fapt deasupra unei moşteniri din ce în ce mai mari. E ca şi cum ai sta într-un turn de oameni, fiind cel din vârf şi te-ai minuna cât de înalt eşti.
Nu ştim să construim un PC de la zero, dar ştim să dezvoltăm noi şi noi mici minuni cu el.
Noi suntem din ce în ce mai proşti, dar pe o moştenire din ce în ce mai bogată.
Viitorul de care mă tem nu este totuşi cel din filmul Idiocracy pentru că specializarea din ce în ce mai mare, după cum vedem, conduce la două lucruri: prostire şi evoluţie – Da, cele două nu se exclud.
Pentru că avem raza de cunoştinţe sau de capacităţi intelectuale din ce în ce mai redusă ca indivizi dar totuşi devenim din ce în ce mai productivi (evoluaţi) ca specie cred că viitorul societăţii este caracterizat cel mai bine printr-o analogie cu un stup de albine. Fiecare va avea sarcinile lui specifice specializate la extrem, care vor ajuta stupul să se dezvolte din ce în ce mai mult, însă niciunul nu va mai reprezenta nimic la nivel individual.
Prostia e o caracteristică individuală. Evoluţia e o caracteristică a societăţii.
Dacă nu mă credeţi căutaţi pe Wikipedia sau întrebaţi un prieten. :PPe viitor voi reveni asupra câtorva subiecte precum externalizarea memoriei, specializarea, fragmentarea informaţiei sau mai stiu eu ce alte chestii interesante, asa că vă invit să vă abonaţi la RSS.
