Componentele decisive ale unei existenţe depline: singurătatea şi răgazul.

Foto: Roca Miki

"Singurătatea e materia primă a reflexivităţii şi a construcţiei de sine. „Dumnezeu – s-a spus – e ceea ce fiecare ştie să facă cu propria sa singurătate”. Nu se poate trăi prin aglutinare, nu se poate supravieţui interior în condiţia unei sociabilităţi perpetue. Sfârşeşti, inevitabil, prin a-ţi pierde chipul, prin a deveni un ins statistic. Orice om are nevoie (chiar când nu-şi mai dă seama) de episodul nutritiv al unei confruntări solitare cu adâncul şi cu înaltul său, cu terorile sale, cu portretul său, cu unicitatea destinului său.[...]

Răgazul e valorificarea intensă a non-activităţii. E înlocuirea eficienţei prin plăcere, savoarea decuplării, capacitatea de a te lăsa absorbit de respiraţia lumii, fără să i te opui, fără să intervii cu deprinderile proprii în metabolismul ei. De la gratuitatea hobby-ului până la experienţa totodată subtilă şi simplă a vidului, răgazul e recuperarea identităţii tale reale, neconjuncturale, eliberate de obligaţii, utilităţi şi urgenţe."

Andrei Pleşu
restul aici

Ce să învătăm într-o lume în continuă schimbare?

Foto: Arash Behshadpoor


Richard Riley zicea că în 2010 cele mai căutate 10 joburi nici nu vor fi existat în 2004.
În momentul de faţă în America 1 din 10 angajaţi lucrează la o companie la care sunt angajaţi de mai puţin de un an.

E natural ca ocupaţiile pe care le avem acum să devină din ce în ce mai nesigure sau din ce în ce mai prost plătite în comparaţie cu noile ocupaţii ce tot apar. Însă ritmul s-a accelerat din ce în ce mai mult. Schimbările se întâmplă din ce în ce mai des.

Aşa că ce ar trebui să învăţăm într-o lume în continuă schimbare?

Cred că futuristul american Alvin Toffler a rezumat totul foarte bine:
"The illiterate of the 21st Century will not be those who cannot read and write, but those who cannot learn, unlearn, and relearn."

Trebuie să învăţăm cum să învăţăm… constant, bine şi repede. Dar şi mai important trebuie să ne dezvăţăm constant. Să acceptăm că lucrurile pe care le-am învăţat mai devreme acum nu mai sunt valabile.

Learning the "error state"

"Look Up Answers Rather Than Struggle to Remember
Of course, learning isn’t a perfect process. Sometimes, we forget the details of things that we have already learned. If you find yourself struggling to recall some tidbit of information, research suggests that you are better offer simply looking up the correct answer. One study found that the longer you spend trying to remember the answer, the more likely you will be to forget the answer again in the future. Why? Because these attempts to recall previously learned information actually results in learning the "error state" instead of the correct response."

Citat dintr-un articol de Kendra Van Wagner

Articolul complet aici.

[Enviroment part I] Poate că “It’s sexy to save the world”.

foto: Trey Ratcliff

”Potrivit companiei National Electricity Market Management, la începutul Orei Pământului în care toată lumea trebuia să închidă toate electrocasnicele s-a constatat o mică reducere în consumul de electricitate – până când toată lumea a atins din nou telecomenzile, pentru a urmări cum se desfăşoară evenimentul.”


There might be a problem.
Farsa cu monoxidul de dihidrogen (wikipedia), creată de trei studenţi prin 1989 şi repetată de atunci de nenumărate ori, chiar şi la noi, ne arată care pot fi consecinţele şi cât de uşor pot fi manipulaţi oamenii în a face lucruri greşite, chiar (sau mai ales) dacă sunt bine intenţionaţi.
Îmi aduc aminte că la un moment dat, parcă într-o emisiune de-a lui Gaiţă, mai mulţi membrii ai parlamentului erau foarte revoltaţi de poluarea apei cu hidrogen şi oxigen. Sau cum într-unul din episoadele emisiunii „Bullshit” a lui Penn and Teller, o gagică reuşeşte să adune foarte multe semnături pentru interzicerea monoxidul de dihidrogen chiar de la „activişti/ecologişti”. (vizionaţi clipul aici)

Are passion and emotion supposed to replace common sense?
O prietenă care a înfiinţat una dintre organizaţiile ecologice printre cele mai active la noi, îmi povestea pe mess de un coleg de-al ei care se văita că ce se face el acum, că e la modă să fii ecologist şi că nu se mai simte special.
Cum zicea Penn în clipul de mai sus: “It’s sexy to save the world”. Mulţi ecologişti sunt foarte pasionali. Foarte îndârjiţi. Şi la fel ca într-o relaţie, pasiunea şi emoţia îi orbeşte.
Iar în relaţia cu mediul nu asta trebuie să stea pe primul loc. Ci logica.

Is common sense supposed to replace information?
În 1981 Bill Gates a zis că 640kB ar trebui să fie deajuns pentru oricine.
Multă vreme oamenii au crezut că pământul e plat.

De câte ori în istorie (recentă sau mai puţin recentă) nu ne-a înşelat logica (common sense-ul)? De câte ori nu ne-a părut ceva logic şi normal a fi într-un anume fel, dar până la urmă s-a dovedit contrariul?
Poate că cei ce sustin cu ardoare că teoria încălzirii globale este adevarată sunt mai credibili pentru că au într-o oarecare măsură adevărul de partea lor: poate că ceva se întamplă cu clima, însa poate că cineva exagerează cauzele, consecinţele şi măsurile ce trebuiesc luate pentru a servi unor interese politice/financiare.
Sau poate că pur şi simplu ne înşelăm în ceea ce priveşte încălzirea globală.

Is information reliable?
Poate că.
Suntem prinşi în mijlocul unui război al dezinformării prin tot felul de canale media. Aşa că urmăm instinctul de turmă şi cedăm presiunii sociale.

Şi de cele mai multe ori postraţionalizăm. Ne hotărâm emoţional pe o direcţie şi apoi căutăm argumentele care să ne-o susţină. Nu luăm indicii, nu le cântărim şi abia apoi tragem o concluzie rămânând totuşi deschişi la noi idei chiar dacă sunt în contradictoriu.
Luăm ce este mai la îndemână. Luăm ce ne face să ne simţim bine cu noi înşine şi apoi încercăm să reducem disonanţa cognitivă căutând doar lucrurile care argumentează hotărârea deja luată.
Hotărâre la care nu suntem dispuşi să renunţăm din cauza nevoii de consecvenţă natural umane.


Bunele intenţii ne pot păcăli. Common sense-ul ne poate păcăli. Informaţia ne poate păcăli.
În timp ce noi ne certăm dacă într-adevăr oamenii cauzează sau nu încălzirea globală, timpul trece şi noi suntem “in the test tube”. Aşa că trebuie să aflăm care e adevărul şi asta (probabil) cât mai repede posibil.
Lucrul ne-a ajutat să aflăm adevărul în ceea ce priveşte afirmaţia lui Bill Gates sau forma pământului este ceea ce probabil că ne lipseşte acum: timpul.

Ce poţi face (la modul absolut) când nu ştii dacă informaţiile pe care le ai sunt corecte?

Există un mod de a întelege lucrurile, de a face o alegere fără să trebuiască să crezi pe vreunul? Şi totuşi să poţi decide cu încredere ce să faci?
O soluţie simplă pe care şi eu, un om neinformat dar cu o conştiinţă şi temător, să o pot accepta?
E oare posibil?


Mai multe în următorul post despre mediu. În curând şi despre “global warming” versus “climate change” aşa că vă invit să vă abonaţi la RSS sau să urmăriţi live când anunţ pe twitter.

Cum evoluţia ne prosteşte

“N-am auzit niciodată de ea. A trebuit să o căutăm pe Wikipedia” a spus purtătorul de cuvânt al magazinelor Woolworth din Marea Britanie, când au fost forţaţi să retragă de pe piaţă un pat pentru copii ce purta numele “Lolita”.

Probabil că cineva în lume citea ştirea pe un MacBook Air cu Trackpad Gestures sau cu alte tehnologii ce l-ar face pe Jean-Luc Picard să-şi facă franjuri egării de pe el de ciudă, toate astea în timp ce primeam în feed reader ştiri despre testarea cu (ceva) succes a unui vaccin împotriva cancerului.

Deşi media mondială a IQ-ului este în scădere pare că evoluăm din ce în ce mai mult din punct de vedere tehnologic şi nu doar. Media globală a IQ-ului a scăzut de la 91,64 la 89,20 în 50 de ani. (În 1950 la o populaţie de 2,55x109 media IQ-ului era de 91,64. În 1975 la o populaţie de 4,08 x109 media IQ-ului era de 90,80. În 2000 populaţia ajunsese la 6,07 x109 şi media IQ-ului la 89,20.) În ritmul ăsta ai zice că maine-poimaine o să inventăm roata, dar totuşi iată-ne din ce în ce mai capabili. Doar compară tehnologia de la o maşină din anii 50 cu cea de la o maşină din anii 2000 sau cantitatea de informaţie de atunci cu cea existentă astăzi.

Şi uite aşa ajungem la un alt argument ce pare cu două tăişuri.

Avem din ce în ce mai multă informaţie. Cică se publică 3000 de cărţi noi în fiecare zi şi se estimează că editiile dintr-o săptămână ale New York Times conţin mai multă informaţie decât ar fi avut şansa să întâlnească o persoană din secolul 18 în întreaga sa viaţă. Cum aş putea eu să cred că suntem mai proşti? Ei bine, avem mai multă informaţie sub care să îngropăm ce e important, ce contează. avem mai multă informaţie cu care să ne inecam. Poate că oamenii citesc mai mult, dar degeaba dacă se citesc din ce în ce mai mult Paulo Coelho, Dan Brown, Libertatea şi gsp.ro. Chiar dacă e discutabilă cantitatea de informaţie de calitate versus informaţie de proastă calitate, ceva este clar: fragmentarea informaţiei.

Ceea ce ne provoacă să facem două lucruri: să externalizăm memoria (“transactive memory”) şi să ne specializăm.

Termenul de “transactive memory” reprezintă o teorie bazată pe ideea că indivizii pot fi memorii externe pentru alţi indivizi. De exemplu, tu nu ştii cum să repari un calculator şi nu vrei să-ti încarci memoria cu asta. Însă ştii foarte bine unde poţi găsi această informaţie, ştii cine e memoria ta externă pentru asta. Ştii cine se pricepe la calculatoare, cine e specialistul. Un exemplu despre această teorie şi care o ducea puţin mai departe decât relaţia între indivizi, se referea la numerele de telefon. Noi nu ştim toate numerele de telefon. Nu vrem să le memorăm. Însă ştim că le avem stocate în agenda telefonului. Deşi poate că sună puţin SF, aici deja memoria noastră externă e reprezentată de tehnologie.

Ne e mai comod să ştim că putem apela la cineva pentru o informaţie, fie că e vorba de o persoană specializată, sau de tehnologie: Wikipedia, Google (2,7 miliarde de căutări pe Google în fiecare lună), del.icio.us sau un device GPS - renunţând să ne mai bazăm pe inteligenţă sau simţuri pentru a ne descurca în spaţiu (În 2006 vânzările globale de deviceuri GPS au trecut de 20 de miliarde de dolari.) şi aşa mai departe.

Astfel renunţăm din ce în ce mai mult la tot ceea ce însemna informaţie de context (generală) pentru că tot ce avem nevoie să ştim este de unde o putem procura.

De asemenea, sub presiunea cantităţii mari de informaţie şi renunţând la informaţiile generale devenim specialişti pe nise din ce în ce mai mici. Forţându-ne să ne specializam din ce în ce mai mult creăm astfel informaţie din ce în ce mai fragmentată inscriindu-ne astfel într-un cerc vicios către prostire. (Conform fostului secretar al educaţiei din SUA, cele mai căutate 10 joburi din 2010 nici nu vor fi existat în 2004.)

Specializarea ne scade capacitatea de a face legături sau salturi logice, de a empatiza, de a vedea the big picture, de a amesteca diverse concepte din “lumi” diferite, de a înţelege sau detecta inter-conexiunile reducându-ne la nişte mici piese într-un sistem uriaş.

Şi atunci, dacă suntem din ce în ce mai proşti, cum se explică, până la urmă, faptul că suntem din ce în ce mai “evoluaţi”?

Principala greşeală este că noi confundăm evoluţia cu inteligenţa. Sau cel puţin credem prea mult în relaţia directă dintre acestea când de fapt noi avem clădiri din ce în ce mai înalte dar suntem din ce în ce “mai puţin mobilati la ultimele etaje”.

De-a lungul istoriei nu am adunat mereu sau nu am dezvoltat mereu informaţie nouă ci am adăugat deasupra celei deja existente. Noi stăm de fapt deasupra unei moşteniri din ce în ce mai mari. E ca şi cum ai sta într-un turn de oameni, fiind cel din vârf şi te-ai minuna cât de înalt eşti.

Nu ştim să construim un PC de la zero, dar ştim să dezvoltăm noi şi noi mici minuni cu el.

Noi suntem din ce în ce mai proşti, dar pe o moştenire din ce în ce mai bogată.

Viitorul de care mă tem nu este totuşi cel din filmul Idiocracy pentru că specializarea din ce în ce mai mare, după cum vedem, conduce la două lucruri: prostire şi evoluţie – Da, cele două nu se exclud.

Pentru că avem raza de cunoştinţe sau de capacităţi intelectuale din ce în ce mai redusă ca indivizi dar totuşi devenim din ce în ce mai productivi (evoluaţi) ca specie cred că viitorul societăţii este caracterizat cel mai bine printr-o analogie cu un stup de albine. Fiecare va avea sarcinile lui specifice specializate la extrem, care vor ajuta stupul să se dezvolte din ce în ce mai mult, însă niciunul nu va mai reprezenta nimic la nivel individual.

Prostia e o caracteristică individuală. Evoluţia e o caracteristică a societăţii.

Dacă nu mă credeţi căutaţi pe Wikipedia sau întrebaţi un prieten. :P

Pe viitor voi reveni asupra câtorva subiecte precum externalizarea memoriei, specializarea, fragmentarea informaţiei sau mai stiu eu ce alte chestii interesante, asa că vă invit să vă abonaţi la RSS.

7 motive pentru care nu-ţi trebuie vreun motiv să citeşti "Always in Meta"

Povestea începea aşa: "În 1838, un bărbat a intrat în isorie stând să i se lustruiască pantofii.
Omul din stânga jos încerca doar să stea într-un loc în timp ce Louis Daguerre a fotografiat o stradă agitată din Paris. Pentru că filmul a fost expus pentru 10 minute, restul traficului s-a blurat dispărând - şi astfel anonimul a devenit prima persoană apărută vreodată într-o fotografie."
[Apoi, introdu aici o anecdotă a cărei morală este "nu e important să ai dreptate mereu, ci să gândeşti, să fi interesant şi să laşi ideile libere"]
Chestia e că poţi fi cunoscut fie pentru că n-ai făcut nimic, fie pentru că ai făcut ceva. Dar dacă (atenţie! "dacă") aş vrea să fiu cunoscut pentru ceva, aş vrea să fiu cunoscut pentru greşelile mele, pentru faptul că i-am provocat pe alţii să îşi dea seama că au dreptate. Nu spun că mereu mă înşel, vorba aia "Don't be so humble - you are not that great."
Astfel, cred că cel mai important lucru pe care l-aş avea de câştigat din acest blog ar fi feedback-ul. Fie că voi experimenta cu diverse chestii, diferite exerciţii de retorică, de writing skills sau de voinţă, sper că vă voi gâdila glanda critică. Şi aţi avea şi de ce să reactionaţi. Eu cred că sunt două categorii de scriituri: despre ce ştii sau despre ce vrei să ştii şi mai cred că poţi învăţa la fel de mult scriind pe cât de mult poţi învăţa citind. Scriind despre lucruri în care nu am vreo experienţa sau în care nu sunt o autoritate… oho… veţi avea de lucru.

Ah, motivele: E culeanu (are badge, gradient şi stripes). O arde cum trebuie. Are posturi tăriceanu. Nu e naspa. E mişto. "Am auzit că ăla de scrie e bun la pat" (- O fată drăguţă). Dă bine să-l citeşti.